Civilizația lemnului

Fibra lemnului străbate și ține laolaltă tot ce-a durat maramureșeanul în viața lui, să dea mai departe copiilor: casă, masă, căruță, unelte, artă, loc de rugăciune. Civilizații ale lemnului au fost multe în lume, dar puține au mai rămas. Maramureșeanul, însă, a păstrat-o pe-a lui ca pe-un odor – și-a purtat-o cu el, din generație în generație, până în secolul al XXI-lea. Lemnul nu e, pentru el, doar sursă de căldură și material de construcție: l-a înnobilat cu mâinile, cu ochiul și cu gândul – și l-a făcut artă.

Gospodăriile țărănești

Om liber, neaservit, maramureșeanul a înaintat prin istorie știindu-se stăpân pe propriul lui rost. A fost țăran sau mic nobil de țară, adică nemeș – de aceea a și rămas Nemeș unul dintre cele mai răspândite nume de familie – și și-a ridicat gospodăria singur, cât s-a priceput și cât i-a dat mâna.

Simbol ultim, pus la vedere, al mândriei lui de gospodar nu-i însă casa în sine, ci poarta prin care pătrunzi în curte: dovadă că rostul ei nu-i deloc acela de fereca locul e faptul că gardurile sunt scunde, lăsând trecătorul să vadă casa și anexele gospodărești. Poarta are, deci, altă menire decât protecția: e ridicată pentru a spune ceva despre oamenii care locuiesc dincolo de ea – de aici arhitectura falnică, elaborată, din lemn sculptat cu simboluri solare, zoomorfe și religioase, deasupra căreia stă, pe frontispiciu, anul construcției și indicii despre ocupațiile membrilor familiei.

Dincolo de poartă dai de gospodăria maramureșeanului, care are ca centru vital casa – “stătutul”, cum îi spun oamenii – făcută îndeobște din trei odăi peste care stă un acoperiș înalt, peste care meșterii bat draniță (șindrilă). În jurul casei gravitează anexele – câteva construcții cu destinații precise, așezate armonios, după vechi rânduieli nescrise, în grădina împrejmuită de gardul împletit din nuiele de nuc: șatra și șoprul, cojelna, șura cu grajd, coșul pentru mălai.

Ce-i cu totul special la gospodăriile tradiționale e ceea ce etnografii numesc “caracterul deschis” – trecătorul poate vedea, din uliță, totul: cât de mare e casa, câte anexe are ea, ce treburi fac cei din familie prin curte. Maramureșeanul e sociabil și jovial – se prea poate, deci, să intre în vorbă cu tine dacă te vede pe uliță, să te poftească în curtea lui la un pahar de horincă și o bucată de brânză de casă și-apoi să te umple de povești și glume.

Găsiți încă în Maramureș, dacă știți unde să căutați, destule gospodării tradiționale – în ciuda avansului implacabil al construcțiilor noi, mai ușor de ridicat și mai confortabile, dar atât de impersonale și de fără-de-istorie. Case autentice cu porți înalte, îndelung muncite, sculptate cu un rafinament artistic care-a făcut ca Maramureșul să fie un loc atât de aparte, puteți vedea, dacă intrați pe ulițe mai puțin umblate, în Breb, Hoteni și Sârbi, dar și în Budești și Călinești. Dacă vreți să înțelegeți sufletul maramureșeanului, căutați-le. N-o să vă pară rău.

Bisericile de lemn

Inima comunității bate și în Maramureș, ca în mai toate civilizațiile rurale, la biserica satului. Acolo vin oamenii la rugăciune, dar acolo vin și să se întâlnească și să vorbească despre rânduielile locului. Secole după secole biserica a fost locul în care s-au dezbătut chestiunile importante ale comunității și s-au luat deciziile cruciale, de-acolo au fost supravegheate, strategic, hotarele satului, acolo s-au adunat oamenii în vreme de bucurie, la nunți și botezuri și tot acolo s-au strâns la necaz, în fața incendiilor, a invaziilor și a altor nenorociri.

Bisericile sunt, cum e și firesc, asemeni locurilor și comunităților: unele mici, neștiute aproape, cum e cea din satul Mănăstirea; altele impunătoare pe dinafară dar intime și calde pe dinăuntru, cum sunt cele din zona Mara-Cosău-Creasta Cocoșului – multe parte din patrimoniul UNESCO. Și cele mici, și cele mari, păstrează în ele ascunsă o lume întreagă, pe care o poți simți și înțelege dacă te apropii de ea cu grijă, cu răbdare, cu discreție.

Biserici în patrimoniul UNESCO

Biserica Sfântu Nicolae din Budești-Josani

Cămașa de zale a lui Pintea Viteazul, haiduc de legendă – un Robin Hood al locului, menționat în documente de la sfârșitul secolului al XVII-lea – e păstrată, alături de o valoroasă colecție de icoane pe lemn și sticlă din secolele al XV-lea și al XVI-lea, în această biserică de lemn pe care maramureșenii au ridicat-o în 1643 – și căreia, de-atunci și până azi, i-au păstrat hramul pe 6 decembrie, de Sfântu Nicolae.

Pe pereții interiori ai bisericii, considerată “monumentală” în epocă – înățimea turnului atinge 26 de metri – încă puteți vedea măiestria lui Alexandru Ponehalschi, probabil cel mai faimos artist din Maramureșul secolului al XVII-lea. Veți descoperi în bună parte dintre picturi, pe care Ponehalschi le-a făcut în 1762, marca sa personală: miniaturalele scene biblice sunt sunt încadrate în chenare colorate. Și, sub scenele biblice, veți vedea o serie de slujitori ai bisericii, printre care se numără Vasile cel Mare și Ioan Gură de aur, dar și Papa Clement ori Papa Leon cel Mare.

Și mai găsiți ceva aici, la Biserica Sfântu Nicolae, care e azi parte din patrimoniul UNESCO: un detaliu arhitectural nemaiîntâlnit la alte biserici în zonă – și care servea, în alte vremuri, drept indiciu că în sat exista un sfat al bătrânilor. Vă lăsăm vouă bucuria de a-l descoperi.

CUM AJUNGI: biserica se află chiar în centrul satului Budești, peste drum de școală

TAXĂ DE VIZITARE: 3 lei

PĂSTRĂTORUL CHEII: întrebați de cheie vizavi, la centrul e informare turistică de lângă școală sau sunați la 0764206302

     

Biserica din Desești

Ridicată tot din lemn, ca mai toate bisericile maramureșene, Biserica din Desești, care a fost inclusă în patrimoniul UNESCO, merită văzută în primul rând pentru frumoasa pictură păstrată în pronaos, care-l înfățișează, la Judecata de Apoi, pe Moise conducând spre tronul ceresc al lui Iisus cete din diverse neamuri – „jidovi”, „turci”, „nemți”, „tătari” ori „frânci”, după cum îi numesc documentele vremii.

Piatra de altar a bisericii, care a fost datată în 1770 și are hramul la 14 octombrie, de sărbătoarea Sf. Cuvioase Parascheva, face și ea subiectul unei legende interesante: se spune că oamenii au încercat să ridice biserica în alte patru locuri, dar piatra de altar se răsturna – și că doar aici a rămas dreaptă. Dacă dați ocol bisericii și ajungeți în cimitir, veți găsi, acolo, cruci străvechi de piatră încadrate în cerc, asemănătoare celor celtice; istoricii spun însă că ar fi vorba de cruci de origine dacică, cercul fiind simbolul pâinii ritualice – asemeni “colacului mortului” în tradiția îngropăciunii.

CUM AJUNGI: venind dinspre Baia Mare, pe DN18, din centrul satului Desești, se face stânga, pe ulița care urcă spre deal, urmăriți indicatorul amplasat pe drumul național

TAXĂ DE VIZITARE: 2 lei

PĂSTRĂTORUL CHEII: întrebați la casa parohială, care se află la capătul uliței, pe dreapta, înainte de biserică, sau sunați la 0740980224, 0730004713

Biserici monument

Silueta delicată, grațioasă, unică în lume a bisericii maramureșene o veți descoperi pe tot cuprinsul acestor locuri; iar când o veți descoperi, să știți că cel mai probabil v-a ieșit în cale o biserică-monument. Iată o listă scurtă:

  1. Biserica de lemn Sfinții Arhangheli din Breb datează din secolul al XVII-lea, însă turnul e mai vechi: a fost datat 1531 și provine de la o biserică din cătunul Copăciș, fiind cel mai vechi turn păstrat la bisericile de lemn din țară
  2. Biserica Budești Susani datează din secolul al XVIII-lea
  3. Biserica de lemn Naşterea Maicii Domnului din Călinești Căieni, monument istoric din secolul al XVII-lea, are în pronaos o pictură aparte, cu cele 12 vămi ale văzduhului – pe care pictorul le-a reprezentat printr-o scară pe care coboară suflete
  4. Biserica de lemn Naşterea Maicii Domnului din Călinești Susani, ridicată în secolul al XVIII-lea
  5. Biserica de lemn Sf. Nicolae din Cornești, monument istoric din secolul al XVII-lea

Instalațiile de tehnică populară

Maramureșenii, oameni gospodari și cu spirit ingineresc, au învățat să pună la lucru cursurile de apă – Mara și Cosău, în cazul nostru – construind tehnologii ingenioase din materia pe care au avut-o dintotdeauna la îndemână: lemnul.

Cerealele le treierau cu batoze; din boabele de cereale măcinau făină folosindu-se de morile tradiționale; din semințele de floarea soarelui și dovleac storceau ulei cu oloinițele; lâna o îndesau cu pivele; și din ea își făceau straiele, pe care apoi le spălau în vâltori. Peste toate, cu horinciile își făceau – din mere, pere ori prune – nelipsita horincă, pe care și astăzi o dau, înainte de masă, peste cap.

Instalațiile și le adunau, după obiceiul locului, în mici complexuri, în care regula era să fie măcar câte una din fiecare: folosind ingenios mișcarea de rotație provenită de la aceeași roată verticală acționată de apă, părtașii-proprietari creșteau eficiența lucrului. În plus, un astfel de complex era un loc minunat de socializare – cât așteptau să se prelucreze făina ori horinca, oamenii mai aflau una-alta, mai schimbau impresii, mai puneau țara la cale.

Inevitabil, tehnologia populară meșterită de maramureșeni a fost încetul cu încetul înlocuită cu cea cumpărată din producția de masă, mai eficientă și cu mult mai rezistentă; bună parte dintre instalațiile tradiționale au fost în cel mai rău caz dezafectate și în cel mai bun caz modernizate cu piese metalice, ușor de găsit azi în comerț. Și totuși pe apa Cosăului, care are un debit mai mare față de celelalte cursuri de apă, încă mai puteți vedea ingineria tradițională la lucru:

la Sârbi – pive, vâltori, batoză, moară, horincii

la Budești – vâltoare, mori, horincii

la Văleni– moară, vâltoare

Toate se păstrează din vremurile în care hrana, straiele și celelalte trebuincioase traiului se făceau acasă, în vatra sătească.